Și părinții cresc


Atunci când ne gândim la rolul nostru ca părinți, o mare parte din acest rol, trebuie să includă moduri prin care noi putem obține pace și liniște, moduri in care noi putem evita conflictul și suferița in viața copiilor noștrii. Acest proces de a aduce liniște și echilibru este important atât pentru copii cât și pentru parinți.

Primul pas spre echilibrul și fericirea copilului, este echilibrul și fericirea părintelui. Atunci când vedem procesul parental ca pe o obligație sau un sacrificu, șansa unei satisfacții parentale și a unei reușite autentice, este minimă. Atunci când satisfacția parentală provine din dorința noastră de a ne vedea copii realizați, impliniți, feriți de suferințe si de emoții negative, facem primul pas spre haos.


A FI PĂRINTE, NU TE ANULEAZĂ CA OM

Oricât de important este rolul nostru de mentor si ghid in viața copiilor noștrii, primul pas in a fi un ghid bun, este să acceptăm două aspecte importante:


1- Trăirile emoționale ale copilului nu ne aparțin.


2- Copilul, NU este reprezentarea noastră, ci a SA.

Ce inseamnă faptul că rolul de părinte nu ne anulează ca om?

Simplu. Faptul că noi, ca ​și copilul pe care il avem in ingrijire, suntem in contină dezvoltare. In momentul in care devenim părinți, nu ajungem la un punct de iluminare absolută, in care deținem brusc o capacitate naturală de a oferii soluții infailibile sau răspunsuri exacte și definitive.

Din contră. In momentul in care devenim părinți, nu accesam din primul moment propriile compartimente de informații, ci compartimentele in care, am adunat pe parcursul vieții , intr-o oarecare ordine, informații primite de la alții.

Pentru a vizualiza mai bine, in acel moment, avem acces la aspectele care ne-au marcat in propria dezvoltare( atât in copilărie, cât și ca adulți).

In sertarul nostru de informații, putem avea foarte multe date: de la abilități natural insușite, pâna la comportamente distructive, construite pe o structură traumatică subliminală, mai pe scurt, ne vom da seama cu stupoare, că suntem produsul expunerilor noastre, și ca avem mult prea puțina forța, asupra acestor tipare.

Dacă am avea câte o oră in plus in viață pentru toate momentele in care ne dăm seama că ne transformăm in ceea ce nu ne plăcea la părinții noștri, in interacțiunile cu propriul copil…am trăi o viață extrem de lungă.

De câte ori nu v-ați surprins repetând erorile părinților cu copii proprii, dar oricât de mult ați incercat să opriți procesul, a fost un insucces? Să fim sinceri cu noi inșine. Aproape de fiecare dată când situația in care ne-am aflat acum ca părinte, era extrem de apropiată din punct de vedere al trăirilor emoționale, cu situația in care, ne-am regasit ca și copii. Absurd! ; va spune rațiunea noastră. Cum, intr-o situație in care ne-am promis că vom proceda altfel cu propriul copil, ajungem sa repetăm comportamenul părinților noștrii? Simplu. Ne pedepsim, ca părinți.Până nu vom avea intenția reală de a lua decizii proprii in interacțiunile cu copiii noștrii, nu vom fi nimic mai mult, decât o combinație a celor care ne-au crescut pe noi, ca urmare, ne vom priva pe noi inșine de satisfacție parentală, acționând automat la situațiile creeate.

Cum scăpam de “pedeapsa” pe care ne-o aplicăm. Cum ieșim din cercul vicios?

Da, este greu de acceptat faptul ca atunci când simțim emoții negative ca părinți, este datorată faptului că, suntem mentori din inerție.

Să explorăm și mai profund acest aspect.

Intr-un procent de aproape 100%, doar un părinte care a fost lovit ca și copil, nefiind ghidat adecvat să iși manifeste frustrarea, iși va lovi copilul. In momentul in care vă loviți copilul, ca manieră de disciplină, trebuie să vă trageți un semnal de alarmă. Evident, până in acest moment, nu aveți capacitatea, ca adult, de a vă manageria frustrarea, incapacitate pe care o transmiteți acum, prin expunere si repetitivitate, propriului copil. In acest moment, părintele care iși lovește copilul, va găsi cu ușurință argumente in sprijinul acestei metode de disciplină.

Să facem un pas in spate și să vizualizăm agresivitatea fizică.

Vă propun un simplu exercițiu de logică.


A- Să presupunem faptul ca lovitura, oprește un comportament nedorit, invățand copilul să nu mai repete acest comportament.


B- Să presupunem ca un adult, are un oarecare control asupra propriului comportament, o mai buna analiză a realitatii, ca atare, o capacitate sporită de a schimba un comportament nedorit.


Acum să dăm o situație ipotetică. Ați uitat pentru a treia oară in această saptamână, să inchideți ușa magazinului in care faceți cumpărăturile zinice. La a câtea abatere, ați accepta ca vânzătoarea să vă agreseze fizic? Care ar fi reacția voastră , in momentul in care ați fi agresat fizic? In acest moment in timp ce citeați acest exercițiu ați gândit ceva asemănător cu fraza “ nu are nici o legătură, eu sunt părintele acestui copil și (…)”. Dacă da, atunci, in ce poziție de autoritate ar trebyi să fie un adult fața de voi, pentru ca voi să acceptați lovituri din partea lor , ca modalitate de a vă corecta un comportament? Vă voi lasa să vă raspundeți singuri acestor intrebări.

Trăirile emoționale ale copilului nu ne aparțin.

“Nu mai plange.” “ Nu fi supărat”.

Ca părinți, avem intenția de a ne proteja copiii de tot ceea ce le poate produce o emoție negativă. Acest rol, este extrem de important, dar trebuie să se oprească in momentul in care copilul are deja experiența acestei emoții. Ceea ce putem face, in momentele in care copilul are experiența emoției negative, este sa ii ascultăm și să le oferim modalități alternative de management al emoției. De ce alternative? Poate ca noi, ca adult, avem un mod care funcționeaza de a ne manageria emoția, iar copilul nostru, ar putea beneficia, urmându-ne exemplul. Poate da, poate nu. Să presupunem ca emoțiile sunt obiecte care trebuie manipulate, iar noi avem in acest scop, o ladă de scule, la dispoziție. Să presupunem faptul că, acum avem de bătut un cui. In lada noastră de scule, exista o piatra mare si plată, numai bună de bătut cuie. In momentul in care noi ii dăm copilului această piatră mare și plată, ii luăm necesitatea de a căuta, in lada proprie, un ciocan. Da, va bate cuiul, dar nu in ce mai simplu mod posibil, nu intr-un mod care să ii fie lui caracteristic. Dar dacă, luân ad literam aceasta metafora, vom spune că noi de fapt, nu ii dăm copilului o piatra plată ci un ciocan. Poate copilului nostru, ii este mai ușor să bată cuiele cu o piatră plată. Ca atare, putem să facem următoarele lucruri pentru copilul nostru: ori să batem de-a lungul vieții cuiele și cu ciocanul, și cu piatra plată, ajutându-l să identifice in ce manieră ii este mai ușor să o facă, ori să ii așezăm uneltele in fața și să ii invităm să le incerce pe amândouă, ghidându-i in proces, nu batând cuiul in locul lor.

Modul in care, noi ne manageriem emoțiile, ne reprezintă pe noi, ca și cumul de experiențe de viață, de expuneri, de cunoștiințe inmagazinate. Noi putem aplica aceste principii și strategii, tocmai pentru ca, intr-un proces indelungat, ne-am dat seama de ceea ce funcționează foarte bine, pentru noi inșine. Reacția la emoție trebuie croită după tiparul fiecărui om, căruia această emoție, ii aparține. Modul in care copilul nostru reacționează la emoție, trebuie, ca urmare, să ii aparțină.

Nu avem puterea ca părinți, de a controla mediul copiilor noștrii intr-o manieră in care, ei să nu se intâlnească cu emoție negativă. Avem insă puterea de a le fii alături atunci când situația o cere și de a le da uneltele necesare, pentru a face fața emotional, in situații dificile.

Copilul, NU este reprezentarea noastră, ci a SA.

“Nu vezi, toată lumea va vorbi despre tine.Te faci de rușine.”

“ Te vede toata lumea”.

“(…) nu face așa ceva, el(ea) este un copil bun și ascultător.”

Copilul nu ne poate face de rușine. Un copil care nu are curajul de se manifesta, care nu are indrăzneala de iși infrunta uneori liderul, de a iși incerca limitele, de a iși asuma riscuri, este un copil caruia ii este frică să incerce să devină el insuși.

Modul in care ne protejăm copiii nu trebuie să fie restrictivă. Protecția se manifestă prin atenție, indrumare, sprijin necondiționat, iubire, calm și ințelegere. Faptul că ne protejăm copilul nu trebuie să il indepărteze de orice aspect care ii poate face la un moment dat rău.

Să dăm cel mai dificil exemplu. Cum iți inveți adolescentul să iubească? Prin expunere și indrumare. Dar dacă , până in acest moment, nu te-ai gândit nici o clipă la faptul că, privindu-te pe tine și pe cei din jur, copilul tău, va invăța să iubească? Dacă acest copil nu a fost expus nici o dată la un conflict, sau din contră, i se pare că relațiile trebuie să fie extrem de conflictuale, cum vei proteja adultul in formare de eșec, de suferință, de melancolie, de deznădejde, de dezamăgire?

Vom putea incepe să devenim mentori, in momentul in care, ne conștientizăm propriile neajunsuri și incapacități. Copilul, caută intr-un parinte, un ghid, un sprijin, un om puternic. De multe ori, confundam acest rol, cu unul in care noi, modelăm și setăm parametrii corecți, in care, acest copil, trebuie să crească și să se dezvolte. Rolul, in sine, este destul de simplu. Forța, sprijinul, indrumarea de care un copil are nevoie, apare atunci când acestuia, I se permite să exploreze, in perimetrii de siguranță, care, devin, cu timpul, din ce in ce mai extinși, până in punctul in care, copilul, devenit adult, reușește să se dezvolte, făra teama eșecului. Un părinte care exercită prea mult control, ii ia copilului său capacitatea de a se descurca cu succes in momentele in care va fi nevoit a lua decizii singur.

O decizie luată “ singur” implică o decizie, in care, se urmărește propriul bine, intr-o manieră in care, binele individual, nu le face rău celor din jur.

Pare mult prea complicat pentru gândirea unui copil? In fiecare moment, incercăm să invățăm copilul să ia decizii etice, care să nu ii pericliteze independența. Cum? Simplu. La parcul de joacă, vrem ca copilul nostru să impartă jucăriile, dar in același timp, să nu renunțe la ele, in favoarea celorlalți și spre frustrarea lui.

La școală, vrem ca ei să aibă note bune, dar să fie odihniți, fericiți și impliniți. In adolescență, vrem ca ei să reușească cu succes să exceleze atât in mediul academic, cât și social, fără a avea comportamente neadecvate. Vrem să experimenteze, dar făra excese, vrem sa iși cunoască limitele, fără să le incerce. Le vrem, ad literam, binele absolut. Practic, in fiecare moment din educație, ne expunem propriile principii si doleanțe , in modul in care ne invățăm copilul sa reacționeze și să interacționeze. Avem așteptări setați de parametrii impuși, de reacție la modul de raspuns și grade diferite de flexibilitate parentală. Există o caracteristică comună a majorității părinților, și anume, dorința de a ne vedea copiii adulți de succes ( orice ar reprezenta succesul pentru fiecare dintre noi).

Copilul poate să devină un adult de succes, doar dacă iși raportează reușitele la propriul sistem de valori. Invațând copilul să iși creeze un sistem de valori propriu, flexibil, la care se va putea raporta pe viitor, este mult mai util, decât să ii dictăm constant parametrii proprii.

Pe scurt. A fi părinte nu este un sacrificiu, sau o pedeapsă, este o poziție de mentor și sprijin necondiționat, un drum parcurs impreună cu copilul tău, de-a lungul căruia, invățați simultan diferite aspecte ale vieții, voi, de data aceasta, din poziția de părinte.

Featured Posts
Recent Posts
Search By Tags
Citeste ultimele articole
  • Facebook Classic
  • Twitter Classic
  • Google Classic