Trupuri și suflete

Suntem ființe vulnerabile cu nevoi, așteptări și idealuri.

Suntem ființe vulnerabile care vor să se ocrotească și să se înțeleagă. Avem nevoi de bază, avem nevoiede a ne simți în siguranță, avem nevoia de a fi văzuți și auziți, dar avem la fel de multă nevoie de atingere.

Ne naștem din îmbrățișarea unui trup , în ocrotirea căruia am dezvoltat celulă după celulă. Ne naștem cu nevoia de apropiere și de atingere. Fie că analizăm nivelul de oxitocină din organismul uman sau starea de bine, ajungem la aceeași concluzie: îmbrățișările, atingerile apropierea de alții ne este benefică și necesară.

Cu toate acestea, noi ne îndepărtăm de oameni. Ne lăsăm îndepărtați de structuri sociale, de locuri de muncă istovitoare, de sarcini pe care le avem de-a lungul zilelor care ne sunt din ce în ce mai pline. La apusul soarelui ne regăsim de multe ori epuizați, descărcați de noi, dezbrăcați de capacitatea de a mai oferi și a mai primi afecțiune și căutăm liniște și singurătate.

Cu toate plusurile societății moderne, tehnologia ne-a conectat cu ceilalți într-o structură de perpetuum mobile care de multe ori ne dă iluzia condiționării unei disponibilități constante. Ne regăsim tot mai des în situații în care ușile dintre noi și ceilalți sunt permanent accesibile și deschise.

Încercând să închidem aceste uși pentru a ne încărca din nou bateriile , ajungem să ne refugiem în coconul nostru în care ne retragem din participarea senzorială la viața agitată care ne înconjoară și ne lăsăm toropiți de moleșeala aceasta a non participării. Încercăm să fim acolo, în coconul nostru călduros, să furăm cât mai multe minute , ore, zile, sperând că din această ocrotire de sine vom ieși prin metamorfoză. Sperăm că la finalul acestei renunțări vom avea aripi mătăsoase și moi, că vom ieși din el energizați și plini de înțelegere, energie și ibire pentru noi și pentru ceilalți. Dar cu cât îngroșăm pereții acestui cocon, cu cât fugim mai mult spre el în momentele de suprasolicitare, cu atât ne rupem mai mult de ceilalți, îndepărtțndu-ne de locul în care ne putem regâsi în mod real încărcați de ceea ce căutăm. Cu cât ne îndepărtăm de ceilalți, cu atât ne va fi mai greu să identificăm cine suntem noi în relație cu ceilalți.

Dacă scopul retragerii noastre este frica, epuizarea și renunțarea, nu recuperarea sau dezvoltarea noastră personală, fiecare retragere în cocon ne va diminua capacitatea de relaționare cu ceilalți.

O mare parte a relaționării cu ceilalți este condiționată de comunicare, iar o mare parte din acest proces al comunicării este non verbal.

O parte din comunicarea cu ceilalți constă și în stabilirea unor limite de comunicare, în conștientizarea necesității de a închide uneori aceste uși. Poate le vom închide zilnic o perioadă, poate le vom închide o dată pe săptămână. Poate dacă le vom știi închide uneori pentru cei care sunt în cercul nostru extins, le vom lăsa mereu întredeschise pentru cei dragi, cei care ne sunt alături prin viață.

Cei din cercul nostru intim sunt resursa noastră de încărcare și protecție. Ei sunt cei alături de care învățăm să comunică. Uneori o facem bine, uneori ne poticnim. În ei învățăm cum să citim și cum să scriem limbajul propriu în relaționarea cu ceilalți. Citim, scriem limbaj propriu și transmitem prin gesturi și expresii, emoție, stări, uneori chiar mai complex și mai profund decât am putea face acest lucru atunci când suntem în dialog activ cu ceilalți. Atunci când ne îndepărtăm de ceilalți, ne îndepărtăm de resursa noastră de învățare.

Avem nevoie de cei din jur pentru a exprima aceste emoții, stări și crâmpeie de gânduri. Fără relaționare cu ei ne pierdem încet încep capacitatea de a citi emoții, de a transmite mesaje nonverbale, de a ne conține stările. Începem să ne simțim sufocați de aceste "have too" de a îi înțelege pe ceilalți și de a ne face înțeleși. Cu pași mici fugim de ceilalți având uneori iluzia că fugim înspre noi, dar fuga de ceilalți, nu te apropie de mai mult de tine. Fuga de ceilalți e și fuga de noi, penntru că la un nivel profund, noi avem nevoie de priviri și de atingeri.

Avem nevoie de apropierea celui care stă lângă noi în tăcere.

Avem nevoie de priviri care ne arată că ceilalți încearcă să ne înțeleagă.

Avem nevoie de atingeri, de o simplă bătaie pe spate, de mângâieri, de îmbrățișări.

Avem nevoie de atingeri domoale și silențioase.

Avem nevoie de atingeri pasionale care îți fragmentează lumea uneori în spații care te transpun în conexiuni de intimitate profundă.

Avem nevoie de atingeri intense care trezesc părți instinctuale și ne umple cu explozii de stimuli spațiul senzorial

Avem nevoie de atingeri zgomotoase, ale copiilor care ne strivesc uneori sub intensitatea iubirii lor.

Avem nevoie de cei care au la rândul lor nevoie de noi.

Avem nevoie și de tumult și de prea plin, chiar și atunci când credem că ne destabilizează.

Avem nevoie de ceilalți.

Avem nevoie de atingeri.

Adesea, când vrem să fugim în coconul nostru de protecție,putem închide ușa spre exterior și ne putem încărca bateriile din atingeri și îmbrățișări.

O îmbrățișare, o bătaie pe spate și chiar o strângere de mână prietenoasă sunt procesate de centrul de recompensă din sistemul nervos central, motiv pentru care pot avea un impact puternic asupra psihicului uman, făcându-ne să simțim fericirea și bucuria ... Și nu, nu contează dacă ești persoana care atinge sau cel atins. Cu cât te conectezi mai mult cu ceilalți - chiar și la cel mai mic nivel fizic - cu atât vei fi mai fericit. "Shekar Raman, MD
Featured Posts
Recent Posts
Search By Tags
Citeste ultimele articole
  • Facebook Classic
  • Twitter Classic
  • Google Classic